A fost o data un castel…

“A  fost o data un castel,

Uite-asa

Cu mii de turnulete-n ele,

Uite-asa”

(Castelul – cantec de copii)

 

Va salut pe toti dragilor,

Sunt de-acum un baiat mare. Sunt fascinat de cum fac pipi baietii mari si cat de frumos se poate uda un pomisor. Asa ca stau fara pamapersi toata ziua. Azi am reusit sa fac si caca la olita, ceea ce Mami a declarat un mare eveniment de familie si a anuntat toate rudele apropriate si a dat SMS la gradinita ca sunt pregatit sa trec la grupa cea mare.

Acum sunt in vacanta cu Mami si Tati. Undeva in Fagaras, la Albota. Imi place locul, mai ales ca aici e mereu ziua mea. Ma rog Mami mi-a explicat ca a fost in prima zi, cand am venit, dar eu ma simt asa de bine aici incat la toata lumea spun ca “Aici e ziua mea”. De asemenea, tot aici e si ziua lui Tati si evident ca tin sa informez pe toata lumea despre aceste doua evenimente.

Aici sunt cateva bazine cu pastravi, unul unde putem sa pescuim si noi, o piscina mica si un “cadru natural foarte frumos”, parerea lui Mami.

Imi place sa fac dimineata cate o excursie in padure. De fapt e o rezervatie naturala unde am vazut o acvila tipatoare. Am tipat eu, ca ea nu a tipat. M-am distrat teribil dand multa vreme cu pietre in rau impreuna cu Mami. Apoi am cules mure si le-am mancat intr-o poienita. Mami mi-a facut o surpriza si le-a luat si pe papusile mele cu noi in excursie. Acestea au dat o serbare in cinstea mea, iar eu le-am facut prajituri.

Mie, sa va spun sincer, cel mai mult imi plac cele doua locuri de joaca de la pensiune.. E unul cu nisip si o casuta foarte draguta, pe care imi cam place sa pun stapanire si sa fac cafele, prajituri si inghetata pentru Mami si Tati. Mai sunt cateva jucarii ca in parc pe care ne dam. Dar cel mai mult imi place turnul de observatie unde urc ca sa arunc o privire peste toata zona si unde ma simt puternic, ca un ostean ce apara un castel.

Mai e si locul de joaca acoperit unde imi place foarte mult sa ma joc cu copiii mai mari si sufar asa de mult ca ei ma considera inca bebelus si nu ma primesc in randul lor. Atunci Mami sau Tati, ne ajuta sa gasim un joc care “sa ii implice pe toti copiii”, si uite asa, suntem cu totii multumiti.

Cel mai mult aici imi place ca sunt foarte multi copii, ca mi-am facut multi prieteni, dar mai ales ca Mami si Tati se joaca mereu cu noi.

De exemplu ieri am gasit casuta ocupata de doua fetite care faceau prajituri. Eu as fi vrut foarte mult sa intru si eu si sa fac prajituri alaturi de ele, dar ele nu m-au primit. Atunci Mami a intrebat daca le putem ajuta cu ceva. “Da, au spus fetitele, puteti sa ne aduceti niste forme de la nisip sa punem prajiturile in ele. “ O data m-am luminat la fata, si, impreuna cu alt baietel ostracizat din casuta, am pornit entuziasmati sa aducem formele fetelor, care s-au declarat foarte multumite de munca noastra, iar apoi ne-au rasplatit cu prajituri.

Apoi am dat un spectacol in care fiecare copil a facut ce s-a priceput: eu am cantat, iar cele doua fetite au dansat un numar de balet.

Porbabil ca va este usor sa vi-l imaginati pe Tati lupul cel rau din povestea “Ce trei purcelusi”, in timp ce eu sunt purcelusul mai mic, iar alti doi copii purcelusii mai mari, care fug de lup. Cred ca va este greu totusi sa vi-l imaginati pe Tati o sticluta cu otrava, asa cum a vrut copiii sa jucam si Tati s-a vazut nevoit sa se prosteasca alaturi de noi si sa ne fugareasca pe toti.

Mami a luat premiul de popularitate dupa ce a jucat rolul unui politist care ne oprea masina (un leagan in care eram cu Tati si alti copii) si ii dadea lui Tati amenda, dupa ce a facut un intreg taraboi, ca lasa copiii sa conduca masina. Cel mai tare rol, la care am ras cu lacrimi, a fost totusi rolul betivului care nu mai vroia sa se dea la o parte din fata masinii, iar copiii il implorau sa plece sa isi vada de drum. Ne-am  castigat asa cativa prieteni, dintre care prefera mea e Smaranda, care de cum ne vede, alearga la noi, gata de joaca.

Hai sa va spun cum am cunoscut-o. Intr-o seara eram la masa, la pensiune. Ploua. Asa ca nu prea puteam face mare lucru.

Mami a avut insipiratia sa ia de acasa trusa cu culori, cutia de pictat si batoanele de lipit. Asta pentru ca mie imi place sa pictez, colorez, si sa lipesc. Eu si Tati am inceput sa pictam crocodili, ursi si lupi, preferatii nostri.

Mami, ca o fetita ce e, a inceput sa picteze un castel. Deodata a am auzit un glascior superb de fetita, care ne intreba ce facem. Mami a zis ca pictam si a invitat-o alaturi de noi. De fapt, Mami a vrut sa o lase sa picteze in locul ei castelul, dar Smaranda, caci asa o chema pe fetita, a vrut foarte mult sa picteze impreuna cu Mami.

Cred ca atunci s-a intamplat ceva magic. Mami venea cu o idée si o picta, apoi venea Smaranda cu alta idée si completa taboul. Mami picta fel de fel de lucruri miraculoase: nori, picaturi de ploaie, fulgere. Smaranda picta fluturi si zane. In final Smaranada a preluat comanda si Mami ii dadea doar “indicatii tehnice: “Uite, cred ca am folosit cam multe culori inchise si taboul e cam trist, hai sa facem acum ceva din culori deschise ca sa inveselim taboul: poate putina iarba, un copac, o floare viu-colorata. Ma uitam la ele cat de fericite erau, cum isi umpleau una alteia paharul. Timpul se suspendase si ele nu se mai saturau de pictat. Mami a rupt chiar foile din caietul meu, ca sa ii dea Smarandei unul din tabouri, apoi a rugat-o pe Smaranda sa ii dea un autograf si sa pastreze si ea un tabou facut de Smaranda.

Ma uitam la ele plin de sentimente contradictorii. Le si admiram si le iubeam pe amandoua. Dar eram si foarte invidios pe Mami ca eu am pus ochiii pe Smaranda, dar ea nici nu m-a bagat in seama si parea cucerita definitiv de Mami. Noroc ca zilele urmatoare cu joaca, am mai castigat si eu teren. Si chiar daca Smaranda ma considera fratele mai mic si vrea sa conduca tot timpul jocul, eu ma simt atat de bine in preajma ei, incat las de la mine, si ma las condus. Ce nu face omul pentru cele mai frumoase codite impletite si niste ochi ca smaraldele!

Cu totii avem un paradis piedut

“Un copil este schita pe care o face Dumnezeu si pe care o definitiveaza mama lui” un copil despre ce este un copil, dintr-un interviu cu Dan Puric.

Dedic aceasta sectiune fiului meu Andrei si acelei categorii aparte de oameni numita parinti, precum si tuturor oamenilor parinti sau “neparinti”, care si-au piedut increderea ca isi vor mai regasi vreodata acel paradis pierdut numit copilarie.

Copiii in general si copiii nostri, in special, sunt inca o sansa pe care ne-o da viata de a ne reintoarce la lucrurile simple, dar cu adevarat importante, de a retrai sentimente pe care le credeam de mult pierdute.  Daca vom reusi sa ne aplecam spre lumea lor cu intelegere, dragoste si zambetul pe buze, copiii nostri pot fi o fereastra spre Dumnezeu si, nu in ultimul rand, spre noi insine.

Una dintre cele mai frumoase si fascinante perioade ale vietii mele a fost aceea in care am format cu Andrei o singura fiinta si primul an al vietii lui. Atunci am trait cel mai aproape de ceea ce se numeste “minunea de a fi”. Multa vreme nu realizam ca port in mine o fiinta, alta decat mine. Multa vreme dupa ce s-a nascut Andrei, il admiram ore in sir si tot nu credeam ca exista, ca e asa cum e si, mai ales, ca e al meu.

Vroiam sa “consemnez” cele mai frumoase momente, dar nu mi-a placut nicioadata sa tin un jurnal clasic. Atunci am inceput sa scriu un jurnal aparte, pe care il trimiteam prietenilor, carora nu numai ca le placea foarte mult, dar dadeau mai departe altor prieteni, uneori oameni pe care eu nici nu ii cunosteam. O proaspata mamica, fosta colega de liceu, cu care nu ma mai vazusem de ani de zile, mi-a spus, cand, in sfarsit, ne-am intalnit la ziua de nastere a cumnatului ei, ca a citit acest jurnal cand era insarcinata si i-a placut foarte mult. Ea, ca si alti “sustinatori” ai jurnalului m-au intrebat de ce nu l-am continuat, de ce nu mai scriu?

Nu am sa explic aici motivele pentru care m-am oprit. Am sa spun ca voi relua cele mai reusite episoade ale jurnalului si voi incerca sa adaug altele noi.

Multumesc pentru incurajari si sper sa va placa la fel de mult.

Cand abia invatam sa privesc lumea

Buna dimineata!

Ati ghicit sunt eu Andreiut. Marti implinesc deja trei saptamani. Lumea zice ca am crescut. Eu nu imi dau seama. Ce sa va spun, fiecare zi e diferita si incerc noi experiente.

Mi-am facut doi prieteni noi; ei sunt gemeni si se numesc Titi. Mami ma duce des la ei in vizita. Ma duce asa plutind si leganandu-ma in zbor si m-a invatat sa ii strig: “ Titi, unde esti Titi, ca uite vine baietelul la tine!” Desi Mami m-a invatat cum sa ii prind pe Titi, uneori ma descurc greu si abia dupa multe incercari reusesc. Alteori ma enervez atat de rau ca nu pot sa ii prind ca ii musc de ciuda, atunci Mami se supara si ma cearta. Titi e atat de cald si primitor, incat cum ii prind, sug o data de doua ori si apoi cad intr-un somn atat de dulce, incat Mami trebuie sa ma ridice, sa ma scuture, sa ma ciupesca de peste tot si abia-abia ma trezesc bosumflat. Si uite asa continuam imbinad gimnastica cu suptul, cam o ora dupa care Mami cu ciuda, imi da biberonul.

Pe cat de mult imi place sa ma joc cu Titi, pe atat de putin imi place sa manac de la ei. E atat de greu pentru un bebelus asa de mic sa faca un asa efort. Ma dor falcutele si cand stiu ca exista biberonul din care beau ca un pasa, ce sa ma mai chinui.

Dar Mami a facut o obsesie sa imi dea lapte doar de la Titi si e tare necajita ca desi Titi are lapte de imi curge direct un gurita, eu sunt un mare lenes si nu vreau sa ma fortez. Ei, dar ce toti copii sug la Titi? Ce daca voi creste cu lapte praf? Si el e foarte bun.

Dar hai ca v-am plictisit destul cu Titi. Mai sunt si alte lucruri placute pe care le degust in fiecare zi: leganatul pe picioare (desi Mami nu a vrut sa ma invete asa, a fost nevoita sa faca asta pentru ca uneori nu am chef sa dorm), baia de seara e o adevarata defatare. De la o vreme Mami ma lasa des cu funduletul gol; imi da cu nu stiu ce uleiuri si ma lasa sa pedalez, e asa de bine e si racoritor, chit ca din cand in cand mai trag cate un susu.

Sunt si lucruri pe care le urasc, ca de exemplu masajul. Desi Mami se straduieste sa il faca cat mai placut, mie nu imi place deloc. A luat obiceiul sa ma traga inclisv pe falcute si la cat sunt ele de obosite de la Titi, ma dor foarte rau, intr-o zi era sa lesin de plans.

M-am ales si cu cateva nume de alint, ca sa nu le zic porecle: Falcute, Rita-Veverita. Asta pentru ca Mami a inventat un catec de leagan cu Rita Veverita. E cam bascalios el, nu asa siropos cu puisor si nu stiu mai ce, cum imi canta bunicile. Lui Mami ii place foarte mult sa se prosteasca, dar si mie.

Imi pare rau ca acum e cam bolnavioara, a facut si febra si trebuie sa stea il alta camera. Desi Buni si Tati ma iubesc mult si ma ingrijesc cum pot si ei mai bine eu oftez dupa Mami a mea si dupa Titi.

Azi am facut- o lata; in timp ce stateam eu frumusel si cuminte pe masa de infasat, prospat schimbat si curat, Buni a auzit niste tipete ingrozitoare. Cand s-a uitat la mine si-a dat seama ca imi bagasem manuta in par si trageam cat puteam. Abi-abia mi-a desfacut mana din par. Ce sa zic, eu inca nu imi dau seama care sunt manutele si piciorusele mele si destul de des ma sperii de ele in somn, mi se par niste pasari mari si amenitatoare si ma trezesc plangand.

Ei cam atat cu povestile, pe curand,

Ce este frumusetea?

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris in micul meu jurnal. Vremurile s-au schimbat.  Am lasat in urma lumea mica e bebelusilor si am descoperit lumea fascinanta baietilor. Desi peste doua luni fac trei anisori, inca port pampersi, spre disperarea mamei, care nu stie cum sa ma mai motiveze, sa renunt la ei. Cu toate astea ma consider un baiat mare, iar uneori chiar un urs mic sau un lup mare (cand vreau sa il manac pe ursul de tati).

Ma intereseaza foarte mult lumea si ma aplec cu cea mai mare seriozitate peste rosturile ei, incercand sa aflau pana in panzele albe de ce se intampla tot ce se intampla. Imi place atat de mult sa ii pun lui mami rabdarea la incercare cu intrebarile mele. Dar eu cred ca e un bun exercitiu si pentru ea sa isi mai aminteasca unele lucruri. Sincer, sunt de-a dreptul revoltat cand o vad cum sta pe ganduri ca sa imi raspunda la ce le mai banale intrebari.

Sa va dau un exemplu. In drum spre gradinita, unde mai tot timpul stam in trafic in blocaj, avem fel de fel de discutii. Intr-o zi am intrebat-o pe mami de ce se renoveaza blocurile. Ea mi-a spus ca incearca sa le faca mai frumoase. Eu am fost foarte contrariat pentru ca mie mi se pareau frumoase. Mami transpirase incercand sa imi explice de ce un bloc vechi e urat, iar unul renovat e frumos, ca  mie mi se pareau amandoua la fel de frumoase, ba cel vechi, chiar arata mai interesant cu tonurile lui de gri, decat cele renovate cu tonurile tipatoare. Pentru ca am vrut sa imi fie foarte clar cum e cu frumusetea am inceput sa ma uit pe geam si sa o intreb pe mami despre lucruri si oameni, care sunt urati si care frumosi si de ce, ceea ce pus-o pe mami intr-o mare incurcatura.

Eu: „Uite piata mami, asta e frumoasa?”

Pauza de gandire profunda…

Mami: „Pentru o piata arata destul de bine”

Voi ati inteles ceva? Cred ca si mami si-a dat seama ca a intrat pe un teren accidentat, caci, tragand aer in piept, mi-a spus in final:

„Uite, adevarul e ca frumusetea e un lucru subiectiv, adica ce imi place mie, e posibil sa nu iti placa tie. Daca tie iti place un lucru, inseamna ca pentru tine e frumos. Deci daca tie iti plac blocurile vechi, inseamna ca pentru tine sunt frumoase. ”

Am simtit o mare usurare, ca am libertatea sa spun ce mi se pare mie frumos si ce nu. Prin urmare, desi o iubesc foarte mult pe Rodica, bona mea, i-am spus lui mami ca din punctul meu de vedere e urata, desi mami o considera frumoasa. Cu toate ca stiu ca mamei ii place foarte mult de Letitia, colega mea de la gradinita, i-am spus ca eu o consider urata, in schimb, de Caterina imi place. Si mami o place pe Caterina. E frumos ca macar din cand in cand sa ne mai potrivim la gusturi, dar desigur, asta nu are nici o importanta.