O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea si-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie raspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viata cu brate strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme si-n obraji
Pe care te-am purtat bratara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare pierzi cu-o petala câte-o stea.
Pamânt figaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cararea si mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si tarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lasat sa rataceasca undele mele suferinte;
Unde ti mâinile sa-ntoarca în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind
Si-asculta-n sânul tau suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe sesuri plopii când treci din crestet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneste o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ti sânii pe jumatate din vestminte
Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinsi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, strabatuta de soimi de scrum si de nisip,
Carora vântul le-mprumuta o-nfatisare fara chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta,
Si frumuseatea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ti pandi faptura
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale si-a-l pravali de moarte, ura;
Ridica-ti din pamânt urechea, în ora noptii, când te chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.
(Psalmul de taina, Tudor Arghezi)
ipoetica 