Inceputul

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

(Lucian Blaga, „Eu nu strivesc colora de minuni a lumii”)

Cand am incercat sa gasesc o “definitie”, o “scurta caracterizare” a ceea ce scriu, mi-a venit in minte poezia lui Blaga.  Pentru moment alte explicatii sunt de prisos. Desigur sunt deschisa sugestiilor si parerilor voastre. Si, a propos de pareri, titlul sectiunii il datorez unui cunoscut care mi-a spus ca el nu considera poezie ceea ce scriu eu. De aceea am numit aceasta sectiune “altfel de poezie’.

Dedic aceasta sectiune Elenei, una dintre stelele mele norocoase. Ea mi-a fost alaturi in cateva momente delicate, a reusit nu doar ma intelega, dar sa ma ajute sa ii inteleg si pe altii mai bine si, in ultima instanta, sa ma inteleg mai mult si pe mine. Intr-un fel Elena e “autorul moral” al acestor poezii, pentru ca ea m-a incurajat sa scriu si sa am incredere in mine. Nu in ultimul rand, ea e printre cei care gusta aceasta “altfel de poezie”.

Multumesc Elena

Cand ma trezeam

Sorbeam intreaga frumusete a acelei zile

Prin tample si prin ochi.

Ma scuturam de tot ceea ce fusesem pana atunci,

Reusisem, pret de o secunda,

Sa imi smulg toate gandurile

Si sa le las in bataia vantului.

Ma lasam moale in bratele soarelui,

Alunecam usor in somn,

Somn binecuvantat,

In care ma visam copil,

Jucandu-ma in vis

Cu Maica Domnului.

 

Sa nu

Sa nu ne fie teama de demonii nostri,

Nu sunt ei, oare, ingeri cazuti?

Dar spre deosebire de adevaratii demoni,

Ei pot, oricand, redeveni ingeri.

Sa nu ne fie rusine de dorintele noastre,

Nu sunt ele, oare, visele noastre neimplinite,

Care au reusit sa evadeze

Din podul de vechituri al trecutului?

Sa nu acoperim adevarul

Cu orgoliile si mai ales cu prejudecatile noastre,

Nu se va ridica el, oare, deasupra tuturor,

Dincolo de cuvinte, din simplele noastre gesturi?

Sa nu ne intristam cand ne pierdem pe noi insine,

Nu este, oare, un prilej de a ne regasi cu adevarat?

De a ne reintoarce la inceputurile noastre,

Atunci cand nu stiam nimic si stiam totul?

 

Hohote de lumina

Intreaga zi incercasem sa strang in brate ziua,

Dar ziua imi scapase printre degete invaluita in stropii reci de poaie.

Tarziu ploaia a plecat sa-si scuture rochia uda undeva, departe.

Atunci, in sfarsit, am prins de picior ziua,

Si, chiar daca soarele tocmai se prabusise in noapte,

Ziua imi rasplatea asteptarea

Cu hohote de lumina.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s